Dintre toate legendele urbane care împânzesc internetul și care au ca subiect stilul vestimentar, sunt trei care, efectiv, mă chinuie:

1. Mă îmbrac, deci exist: dezvoltarea stilului vestimentar echivalează cu o dezvoltare personală. Unul dintre scopurile majore ale vieții bărbatului modern este acela de a-și găsi stilul personal („Nu mă deranja, te rog: sunt în mall, lucrez la mine!”);
2. Guerrilla roz: între bărbații îmbrăcați cu stil și cei lipsiți de bun gust vestimentar sau neinteresați de acest aspect este un conflict mocnit („Cum își permit ei, care se îmbracă numai în trening și adidași, să râdă de pantalonașii mei suflecați până la cot?!”);
3. Nespălat, dar parfumat: un bărbat stilat este automat inteligent și plin de calități morale, sau, dacă nu, stilul vestimentar compensează lipsa acestor calități („Domnule Bălăceanu – Stolnici, sunteți mereu îmbrăcat cu atât de mult bun gust, încât am decis să ignor notele pline de jeg pe care le-ați dat Securității! Și dumneavoastră, domnule Voiculescu, sunteți impecabil!”).

Le iau pe rând:

Mă îmbrac, deci exist

Ați citit vreodată un site culinar? Dar unul despre pescuit? Dar unul despre fotografie / calculatoare / orice-alt-domeniu-fără-de-care-nu-ai-să-mori? Ei, și, cum e: susține vreunul dintre ele că fără undiță / aparat foto etc ești demn de dispreț? Că, pe măsură ce le citești, vei evolua spiritual? Nu! Atunci de ce nu poate rămâne stilul vestimentar o simplă pasiune, fără pretenția de a ne schimba viața radical în bine? A te îmbrăca bine echivalează, cel puțin pentru mine, cu a mânca bine după ce ai gătit o rețetă nouă, cu a fotografia un apus superb sau cu știuca pe care ai prins-o vara trecută: o simplă desfătare. Că suma acestor mici plăceri ne poate, în timp, redefi personalitatea, ține mai degrabă de zona excepției decât de cea a regulei. Așa că hai să nu întindem stilul vestimentar peste toată existența noastră, ci să-i păstrăm locul care i se cuvine: între pasiunile simple și reconfortante.

Guerrilla roz

Una este să iubești ceva, alta este să urăști orice, aparent, i se opune. Dacă îmi place Canon, nu urăsc Nikon; dacă îmi place vinul, nu urăsc berea; dacă apreciez bunul gust vestimentar, nu urăsc pe cei care se îmbracă fără inspirație. Desigur, dacă ai hainele murdare, vei avea parte de dezaprobarea mea fățișă. Însă, dacă singura ta vină este dezinteresul pentru haine, asta nu schimbă cu nimic relația, bună sau rea, dintre noi; nu împărtășim una dintre pasiunile mele și atât.

Una dintre persoanele publice pe care o admir foarte mult este Cristian Tudor Popescu. Stilul lui vestimentar dezastruos nu mi-a smuls decât cel mult un surâs înțelegător în câteva ocazii (atunci când combinațiile erau de-a dreptul ridicole), dar asta nu m-a oprit să-l ascult cuminte la fiecare apariție televizată. Să refuzi contactul cu o persoană pentru un motiv atât de banal precum hainele pe care le poartă sau să te crezi superior doar pentru că te îmbraci mai bine este o dovadă de micime sufletească. Iar când cineva îmbrăcat în „trening și adidași” te consideră ridicol, sunt șanse ca tu să fii cu adevărat ridicol ori prin haine, ori prin atitudine. Sunt și destule cazuri în care persoana respectivă e doar ignorantă, însă nu miza mereu pe această versiune.

Nespălat, dar parfumat

Nu știu dacă toată lumea a perceput corect ironia din titlu: ideea nu e să fim superficiali, ci să mai reducem din importanța cu care tratăm stilul vestimentar. Ei, în momentul în care hainele unui personaj putred pe dinăuntru îți atrag atenția de la balele verzui care îi curg în colțurile gurii, atunci ești nu numai superficial, ci și… hai să spunem naiv. Nici șapte rânduri de haine n-ar trebui să acopere duhoarea cu care unele personaje, îmbrăcate la patru ace, au umplut spațiul public.

Să nu mă înțelegeți greșit: da, e un subiect care mă pasionează și care îmi ocupă foarte mult din timp; da, îmi doresc un interes cât mai viu referitor la acest subiect; însă, nu, nu-mi plac argumentele stupide și penibile care dilată acest subiect. O discuție despre stil vestimentar trebuie să fie precum o ieșire cu băieții la o bere, simplă și plăcută, și nu precum o ședință tipică într-o multinațională, plină de falsitate și trufie.

Sunt doar haine!